As a whistle

O lună curată.

O lună free, fără să fumez, o lună curată, după…vreo 6 ani.

Asta e în caz că cineva mă mai bănuia sau suspecta. Am fumat timp de 6 ani. Începând din clasa a X-a, până pe 20.02.2015. Cu o mică pauză între liceu și facultate.

Într-a X-a, eram eu și alte două colege care fumam, în clasa mea. Una dintre ele îmi este prietenă foarte bună și acum, și a fost amuzant și fain să împărțim orice se încadra în triunghiul bani-mâncare-țigări. Momente prețioase, fiindcă eram, desigur, cool. Cei care nu ieșeau la țigară în pauză erau ca și cum veneau degeaba la liceu, credeam noi. Mai ales fiindcă am nimerit la un liceu bun, iar asta în România înseamnă copii cu fițe și bani. Țigara, etnobotanicele, mașina scumpă, adidașii dă firmă și telefonul ultimul model…măcar una trebuia să ai ca să fii ”decât” de succes. Cei mai populari erau cei care combinau mai multe din aceste zarzavaturi. Noi, ființe ceva mai modeste, fumam…

Deși dacă facem un pic de mate, posibil ca banii de 6 ani de țigări să ne fi adus și nouă o situație mai puțin modestă…

Când am ajuns în clasa a XII-a, s-a întâmplat ceva ce nu prea am înțeles. 3 sferturi din clasă s-a apucat de fumat. Probabil din cauză că Bac, habar n-am. Nu am mai urmărit ce s-a întâmplat cu fiecare coleg, după Bac.

În fine. După un Bacalaureat ce pentru mine a mers în principiu successful și o admitere la fel la facultate, mi-a mers atât de bine vara aceea că n-am mai fumat.

Până a apărut facultatea, un șoc, o schimbare, lots of new stuff, mă simțeam depășită, ciudată, inadaptată. La petrecerea de Halloween m-am apucat din nou de fumat. Din prostie. Dar am făcut-o. La câteva minute după ce tocmai răspunsesem cu nu la întrebarea ”Fumezi?” Și așa au trecut și 3 ani de facultate.

Mi-am mai pus problema să mă las. Dar mereu intervenea câte ceva….ceva greu, urât, ce mânca timp, nervi sau alte resurse. Eram mereu în grabă și agitată. Stresul era constant, așa că îl acceptasem ca o parte din mine. Nu puteam așa…

A venit februarie, 20. 2015. Vatra Dornei, o duceam prea bine. Eram într-o mini vacanță la munte. Mai aveam 2 Marlboro Lights în pachet. Nu fumam asta de obicei, dar asta am găsit în magazinul de la gară. Nu era diversitate prea mare.

Am zis că dacă tot mai am 2, ce-ar fi să mă las după ce termin pachetul…

Și așa am făcut.

[Da, probabil că am devenit deja plictisitoare. Am tendința să turui fără prea multă artisticăreală când e vorba despre mine.]

De unde concluzia mea ar fi că cel mai bun moment să te lași e atunci când îți merge bine. Și să anticipezi puțin viitorul apropiat, să fie bine și acolo.

A trecut o lună. Și o să spun în continuare discursul acela de Oscar clasic, clișeic, dar îl voi spune pentru că așa simt. Și dacă aș vrea să spun lucruri doar de dragul de a le spune, nu aș face-o pe un blog trist și cu trafic minimal.

(Aș face-o la modul completely insane, în Piața Unirii, îmbrăcată în carne, dând foc la niște găini vii sau ceva extremist de genul acesta…)

Mulțumesc celor care n-au crezut în mine. Da, știu că nu e prima oară când promit asta.

Chiar mă mir că a mai avut cineva energie să mă creadă. Dar pentru acei oameni, merită să zâmbesc și să ofer un cald ”Mulțumesc”.

Am o lună. Am trecut de partea grea. I’m alive.

”Am nevoie de un -totul va fi bine- ca de aer și apă”

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s