Bitzi

Mi-am amintit spontan de Mădălina.

Mădălina era una din acele prietene din copilărie care rămân prietene de copilărie.

Mădălina era o tupeistă și jumătate, și probabil de-aia mă și lipeam de ea. Mie îmi lipsea tupeul ăla pe care îl avea ea. Aveam o obsesie să trag cu creta linii cât mai drepte, și să colorez frumos și să fac imperii de păpuși. OCD și fantezii. Tupeul, inițiativa erau undeva departe, erau ceva ce oamenii mari ar trebui să aibă.

Am copilărit cu alte fete și cu Mădălina și prin jurul ei până în clasa a opta. Prin clasa a șasea Mădălina a dispărut, au rămas celelalte tipe, care s-au dovedit mai târziu jigodii. Într-a opta s-a terminat, fiindcă liceu + alte schimbări. Dar e irelevant. Ceea ce mi-a plăcut la ea este că a ieșit mereu din mulțime, era rea în tot sensul cuvântului, și nu se lăsa fără să obțină ce credea că i se cuvine. Adesea, mult mai multe decât merita…

Și ai fi zis că e din cauza egoismului specific copilăriei. Dar nu cred că era doar asta. Adică m-a bătut chiar și pe mine pentru ceva ce la un moment dat a crezut ea că merită. M-a bătut, m-a amenințat cu viitoare alte bătăi. Ceilalți copii s-au grăbit să ne despartă. Îmi pierdusem și eu orice răbdare. Era momentul să-i dau, așa că i-am dat. Ne-am bătut, ne-am împăcat, m-a amenințat, ne-am ciondănit, iar ne-am împăcat, și așa mai departe.

În tot acest timp, ai mei credeau că stau cu copiii ăia cuminți, care-și fac prima oară temele, și apoi ies afară, pentru o oră. Știam că nu le-ar place să vadă cu ce ciudați umblu, dar adevărul (pe care și ei probabil că îl știau) e că nici nu aveam de unde alege. Era o suburbie jegoasă a Bacăului, în cartierul Ura, pentru cine îl cunoaște. Singurii copii decenți și cu care mi-ar fi permis ei să mă joc ar fi fost după podul de la Narcisa, ceea ce înseamnă extrem de mult de mers, și implicit nenumărate pericole pentru un copil fraier și neajutorat…și fată, pe deasupra. Așa că mi se pare corect să spun că nu aveam cu cine. Cu colegii de școală mi-era greu să mă conectez.

Mădălinei i se spunea Biți. Așa îi spuneau toți. Și bunica ei care stătea (și încă stă) în scară cu mine, și sora ei mai mică, și maică-sa, și țiganul care se intitula unchiu-su, și vânzătoarea de la balconul de bloc transformat în magazin. Toată lumea o știa drept Biți. Majoritatea nici nu îi știau numele real. Era destul.

Se zvonea, când eram eu prin clasa a noua, că Biți a ajuns să se prostitueze, profesând des pe șoseaua de centură a Bacăului. Suna trist, dar după o judecată mai limpede se poate spune că e foarte plauzibil. S-a dovedit, chiar și pe la știri, că unchiul acela al ei era membru într-o rețea de traficanți de…femei. Deci se cam leagă lucrurile. Îmi amintesc chiar că ne-am adunat în acea perioadă un grup de 4 oameni, am luat o mașină și am mers pe centură să o căutăm ca să o mai întrebăm de sănătate/râdem de ea. Nu mai vorbisem cu ea de 3 ani. Probabil că nu m-ar fi recunoscut. Voiam mult să vorbesc cu ea. Din păcate nu am găsit-o și am plecat dezamăgiți.

Biți a avut ghinionul să se nască așa cum s-a născut. O familie săracă, într-o suburbie românească, printre țigani și oameni cu caziere pline. Faptul că am copilărit prin aceeași zonă  jegoasă face ca ghinionul să fie și de partea mea. Nu știu cine a câștigat și cine a pierdut. Mie mi se pare că Biți a pierdut mult din toată povestea.

Eu sunt aici, ea este acolo.

Ea a pierdut.

Eu am câștigat?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s