Apologetica – de ce voi pleca

 

Sau de ce voi pleca din țară. Cât de departe voi vedea cu ochii.
Nu mă înțelege greșit. Nu urăsc nimic legat de România. Asta dacă definim România ca suma obiectelor care o compun, gen peisajele, orașele, copacii, străzile, instituțiile, florile, terasele, frunzele în vânt etc.
Urăsc adesea oamenii.
Mă trezesc în fiecare zi cu aceeași babă care mă scoate din minți, dând televizorul pe tvr1 și la volum maxim, în aceleași două intervale de timp, fix când mai am eu jumătate de oră de stat în pat până mă trezesc.
Apoi continui pe drum cu 102-ul, spre metrou, ca să merg la muncă. Exponatul dubios de astăzi a fost un copil oribil de răzgâiat care țipa foarte tare prin tot autobuzul un sunet de retard și/sau posedat, se urca cu picioarele pe scaun și se lipea de geam, iar tac-su (sau ce-o fi fost ăla de era cu el) nu îi reproșa nimic…
Mai departe, metrou. De luni până vineri, de minimum două ori pe zi, la aceeași înghesuială irespirabilă. Metroul dâmbovițean nu are AC și nici încălzire. Dar de încălzire ne-am rezolvat, îmbulzeala aia ne clocotește domol în suc propriu pe fiecare. Iar la fiecare călătorie apare minim un cetățean care nu știe ce-i aia spațiu personal. Fie pe peron, unde se bagă în mine, târându-și membrele de sacoșa mea și frecându-se lasciv de obiectele ce le port cu mine, ca să-și facă și el loc în prima linie de așteptare a metroului. Apoi înăuntru, unde unii mă împung în rucsacul ținut în mână, în sacoșă, în carte, în telefon, în orice se nimerește să am la îndemână, sau mă calcă pe picior, sau mi se bagă în față într-un loc ce evident îl ocupam. De stat jos, pfuai, nici nu mai am asemenea gânduri perverse. Când am de coborât, nu se dau din dreptul ușilor. Iar după ce ies, trebuie să am 2 griji – să nu mă calce vreunul în picioare în graba sa spre ceva, sau să nu calc eu pe cineva care-mi taie calea, schimbându-și pe undeva brusc direcția de mers. Unul mi-a dat și cartea jos din mână, odată. Fără să își ceară scuze, evident.

Mai departe, la muncă. Nu mă deranjează ceva legat strict de munca pe care o fac practic, cât la fel…oamenii. Dezorganizați, se trezesc cu ce au visat urât și aia vor implementat, eventual și mega-repede, dacă se poate. Și se mai și răzgândesc de 13 ori pe drum legat de ce anume vor de fapt. Iar la final când spui că ”uite, e gata”, îți răspund că e super, dar că de fapt mai vroiau și X, Y și Z. Adesea fără nicio legătură. ”Ah, da. Tu aveai task de văruit. Dar de fapt noi ne doream și un pus de faianță, un montat de parchet și babysitting pentru o zi, și să speli rufele pentru task-ul ăsta. Crezi că poți să faci aceste mici modificări?”. Scuzele că nu ți-au zis de la început totul apar rar. Și chiar și după toate astea, să zicem că ai și făcut babysitting și ai pus parchet în cameră, jumate mov și un sfert verde, și un sfert de cameră fără (că așa s-au răzgândit între timp), la final nu testează ce lucrăm și dau direct munca spre clienți, ceea ce rezultă în: dacă cumva merge ceva prost în producție, tot noi să fim capul în care se sparge oala. Dacă le explici vreo ceva, ești tu narrow-minded, vezi lumea doar prin lupa ta de developer, ei știu mai bine. Mhm.

Dacă caut să îmi schimb chiria, dau numai de ”sunați-mă în ziua în care vreți să veniți la vizionare” sau de ”sunați-mă cu o oră înainte de vizionare”, sau de ”da, aspecul ăsta îl mai discutăm la fața locului”.

La orice magazin mic sau mare vânzătorii îmi răspund cuvinte amabile, dar cu o față și un ton sictirite de parcă e ultima lor zi din viață.

Vecinul de la 87 fumează pe scara blocului în fiecare seară în jur de 7-8. M-a abordat într-o seară cu un clipboard în mână (fără pix), să-i semnez nu știu ce petiție. Mirosea groaznic a alcool, și din politețe am ascultat câteva cuvinte. Dar el mergea vorbind, și mă trăgea spre ușa lui de la intrare, ca să ia un pix. I-am răspuns că nu semnez, s-a uitat un pic perplex la mine, așa că i-am clarificat: ”căutați-mă când sunteți treaz”. Și pentru nesimțirea mea, și-a permis să mă facă javră, în pașii mei deja plecați de mult spre ușa mea. Eu sunt javră, el fumează pe casa scării și e locatar model. Așa merge treaba. Ba mai are tupeu să mă și întrebe nevastă-sa din când în când dacă eu sunt aia care nu bagă gunoiul pe tobogan.

Vecina din peretele de alături își distruge mental copiii zilnic, țipă la ei insulte oribile, dpdv psihic îi nimicește, zic eu. Nu știu dacă îi și bate, n-am auzit niciodată țipete de copil înapoi. Însă n-are cum să iasă nimic bun din copii la care se țipă constant, chiar și pentru cele mai mici chestii. Ai putea zice că nu-i treaba mea să ascult cum își duc viața alții. Dar la nivelul ăla de țipat, crede-mă, aud FĂRĂ să vreau. Nu lipesc urechea de pereți sau ceva de genul, am o viață.

(continuare, în curând)

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s