Am dat aseară, în restaurant, de ei. Au venit la cină după mine. Dacă știam din timp, nu mai cinam acolo. Dar inițial chiar era gol, și părea un restaurant unde o să fie o seară liniștită.
Și au venit. Cotropitorii. A fost o masă grasă, de 12 oameni. Ca Iisus cu apostolii. Au lipit mese, au fost zgomotoși, enervanți și total ignoranți de ideea că există oameni și în afara tribului lor. Erau guvernați de doar eu exist, sau mă rog – doar eu și ai mei.
A trebuit ca din momentul ajungerii lor, eu și oamenii de la masa mea să trecem de la clasicul vorbit, la un mod ”țipat-unul-la-altul”, ca să îi acoperim și să ne și înțelegem.
Era și ziua unuia ditre ei…
Adulți toți, 40+, cu doar un cuplu rătăcit de adolescenți la capătul mesei, probabil copil/nepot al cuiva + partener. Culmea, în ciuda zicalelor populare cu noblețea specifică vârstei, tinerii au fost cei mai liniștiți de la masa aia, au ieșit cel mai puțin în evidență. În acest context, ”a ieși în evidență” fiind în ochii mei ceva negativ.
Femeile râdeau ascuțit și înalt, ca răzătorile și fierăstraiele. Bărbații hăhăiau burtos și gutural, cu +15 db peste ele, probabil la glume de calitate premium. N-am putut să aud fiecare detaliu din discuții, dar fiind la 1.5 metri și ei fiind extrem de zgomotoși, am auzit o parte consistentă…o parte mai mare decât mi-aș fi dorit.
Știi genul. Nășici și cumetri.
Glume despre băut. Glume despre bere. Hăhăieli despre numele preparatelor din meniu. Înțepături femeie-bărbat, cu substraturi amărui. Referințe la emisiuni TV sau produse la care se fac reclame la TV. Ceva glume cu/despre medicamente. Telefoane cu sonerii date la maximum (una cu manele), la care dacă sună, se lasă minimum 10 secunde până a fi răspunse. Țipete de la un cumătru spre celălalt cumătru, din capătul opus al mesei. Orgolii revărsate în forme mai voalate de măsurări falice, între bărbații mesei.
Un om cu ceafă mare luând chelnerița la per tu. Eu am considerat asta nepotrivit mereu, în orice restaurant, indiferent dacă păream de aceeași vârstă sau nu, indiferent dacă localul părea mai relaxat sau nu. Nu o văd niciodată potrivită.
Cred că maximul pe care mi l-am permis a fost să vorbesc cu ”tu” celor care îmi fac cafeaua/ceaiul, de la magazinele de profil. Și o fac doar acolo unde îi văd de o generație apropiată cu mine, dacă simt că ar fi ok cu asta, și dacă trec frecvent pe acolo.
După ce că o ia cu ”tu”, îi mai și cere lucruri cu un ton de ordin – ”adă-mi și un ___”. Niciun ”te rog”, niciun ”mulțumesc”.
Ferește-mă, Doamne, de românul mediu. Ferește-mă, Doamne, de familia tradițională românească.
Erau 12, mulți erau cupluri, aș face un pariu cinic că minim un cuplu de acolo are probleme cu alcoolul și/sau violența. Fiindcă sunt un grup care chiar întrunește și statisticile naționale.
Și totuși atât de fomiști, încât singura clipă în care s-a reușit o tăcere în sincron de la toți cei 12, a fost când o ospătăriță a adus o pizza la o masă învecinată. A pronunțat ”margherita?”, prezentând felul mesenilor, întrebând cui să i-o plaseze în față. Nu era pentru niciunul dintre cei 12, dar ei toți cu o fărâmă de foame în suflet, au sperat că o fi pentru ei, au tăcut, și parcă și-au ținut respirația.
Țeapă. Erau și alți oameni la alte mese, care comandaseră înaintea lor. Sper că ăla a fost un mic moment de self awareness pentru măcar unii dintre ei – poate i-a lovit, poate au realizat că nu sunt singuri în restaurantul ăla.
Iar dacă nu, în orice caz a fost poetică, amuzantă faza, și a fost și o fărâmă de bucurie acustică să-i auzi cum tehnic vorbind, cu incentive-ul potrivit, ar putea toți să tacă naibii. Sau să fie mai liniștiți, măcar. Că nu mi-aș fi dorit să stea ca la înmormântare. Doar să trăncăne un pic mai încet. Să nu mă facă pe mine să țip la masa mea.
Sper să le fie bine, că mie nu prea mi-a fost.
Mâncarea a fost bună. Dar e a doua oară când aleg să cinez acolo, și mă trezesc cu niște dubioși la mese alăturate, care îmi cam ciudățesc experiența.
În mod normal, dacă ar fi să mănânc de la un restaurant și am de ales să mănânc acolo sau dau de acasă comandă, aș prefera varianta de mâncat acolo. Din varii motive.
- Curățenia de după nu mai e problema mea. Nu tu vase de spălat, nu tu ambalaje care să devină apoi un gunoi de dus, dacă pătez ceva nu e problema mea, etc.
- De obicei masa acolo e o ocazie bună și pentru o mișcare – drumul dus-întors de acasă la restaurant e o mică deplasare și am nevoie de contexte de a face chiar și forme mici de mișcare. Comanda mă menține doar un couch potato leneș.
Dar uite că faze de genul acesta mă fac să îmi pun întrebări despre cât de bună e de fapt varianta cu mâncat la restaurant. Sau poate că întrebarea este: cât de prost îmi aleg eu restaurantele? Rămâne de văzut.
Îmi plac oamenii, dar Dumnezeule mare, dacă ăsta e românul mediu, ferește-mă, Doamne, de dânsul și familia lui!
Vocile 